Titlul de mai sus nu vreau sa fie perceput ca un mesaj pe care-l spun participantele la Miss: sa salvam balenele, delfinii etc! NU! Am scris acest mesaj cu gandul ca el sa ajunga la toti cei care citesc blogul meu si mi-as dori din suflet sa poata fi inteles ca atare si sa poata aduce un efect...
Sa va povestesc ce mi s-a intamplat...
Acum vreo doua saptamani, eram in statia de autobuz, asteptam sa vina 131, alaturi de mai multi oameni. Printre noi erau si 6 copii galagiosi care pareau sa fie cersetori, desi aratau destul de ingrijiti.
Nu m-am inselat, cel mai mic dintre ei a inceput sa ceara 1 leu de la doamna de langa el. Nu l-a primit. Ceilalti copii il incurajau sa mai incerce si in alta parte...
A venit autobuzul, am urcat, iar ei s-au asezat langa mine, asa ca auzeam tot ce vorbeau. Singura fata dintre ei le spunea ingrozita ca daca cel mic nu strange banii pana seara, ea urma sa fie batuta.
Cand am auzit asta, mi-am luat inima in dinti si am intrat in vorba cu ei, incercand sa aflu cine ii obliga sa cerseasca. Oarecum speriati de intrebare, mi-au raspuns ca nimeni nu ii obliga, cerseau ca sa aiba ce manca. Nu i-am crezut, dar am continuat discutia; le-am spus ca ar fi pacat ca cineva sa-si bata joc de viata lor, punandu-i sa cerseasca, mai ales ca ei erau frumusei, pareau sanatosi si mai vorbeau si destul de bine si respectuos...
Am aflat ca aveau varste cuprinse intre 12 si 17 ani (desi cei mici pareau mult mai mici)si mi-au zis ca unii dintre ei aveau familii, dar au fost batuti sau alungati de acasa. Cand le-am amintit ca exista centre de plasament unde ar putea avea casa, masa si ar putea invata si ei carte si o meserie, cei mici au parut mirati si incantati ca le veneam cu o idee salvatoare, cel mai mare, insa, mi-a spus ca el deja a fost acolo si ca nu i-a placut pentru ca a fost batut, dar daca eu i-as fi putut duce intr-un centru mai bun, ar fi mers acolo.
Fata mi-a pus o intrebare careia cu greu i-am raspuns, a vrut sa stie la ce orfelinat am crescut eu, crezand ca si eu am fost in aceeasi situatie cu ei. In acel moment parca am simtit un gol in suflet...le-am spus ca eu am avut sansa, norocul sa am parinti; dar cum parintii mei sunt modesti, le-am povestit ca inca de cand aveam varsta fetei, de la 15, 16 ani, am inceput sa muncesc pentru a obtine primii bani...
Fata mi-a spus ca si ea munceste,de dimineata pana seara, cerseste la Piata Romana!!! Am incercat sa o conving ca nu e o munca ce face ea, ci e o rusine, e un pacat sa stea la mila oamenilor si e urat sa o doara stomacul pentru ca nu avea ce manca...Ea, foarte senina, mi-a marturisit ca nu o durea stomacul, cand nu-i dadeau oamenii de mancare, se ducea la magazine si acolo cu siguranta primea ceva.
Asadar, era cel mai simplu, cel mai la indemana sa cerseasca...dar cat timp oare mai avea sa ceseasca? Un an, doi...Apoi poate ca urma sa nasca un copil si sa stea cu el in frig, mai primea niste bani sau urma sa se apuce de furat, ori inhala tot felul de prafuri... Din pacate, asa de sumbru mi se arata viitorul lor...
Mai aveam o statie pana sa cobor. Se facuse liniste in autobuz, iar oamenii trageau cu urechea la ceea ce vorbeam. Unii imi zambeau in semn de aprobare, altii nu schitau niciun gest sau pe chipul altora citeam ca actiunea mea era in zadar...
Pana sa cobor le-am promis copiilor ca voi face tot posibilul sa gasesc un orfelinat potrivit pentru ei, daca-si doresc asta. Mi-a placut bucuria pe care am vazut-o in ochii lor, pentru ca si-au dat seama ca incerc sa ii ajut.
Am stabilit sa ne revedem in aceeasi statie de autobuz, la aceeasi ora,14:30, luni.
Cel mai mic observase oja rosie de pe unghiile mele si o privea cu atentie, iar cand am coborat ma urmarea cu un fel de regret ca plecam; mi-a facut cu mana, iar cei mari mi-au zambit...le-am reamintit: "ne vedem luni, la 14:30"
Dupa ce am coborat m-am uitat inapoi de cateva ori pentru ca ma cuprinsese un sentiment de teama; ma gandeam ca mai mult ca sigur celor care ii pun sa cerseasca nu le-a convenit discutia pe care am avut-o...
Timp de doua zile si jumatate, am cautat in stanga si-n dreapta, am trimis mailuri, mi-am sunat colegii de serviciu, am vorbit cu cei de la Protectia sociala, Protectia copilului, in speranta ca pot gasi un ajutor pentru copii.
Am primit confirmarea ca la ora si la locul stabilit doua reprezentante de la Protectia Copilului vor fi acolo pentru a le da toate informatiile necesare si pentru a le oferi o noua sansa intr-un centru de plasament. Alaturi de mine a mai venit un prieten si toti 4 asteptam sa-i vedem acolo...
Luni, ora 14:30, statia de autobuz de langa primarie, niciun copil...
Am mai stat un sfert de ora, gandindu-ma ca poate intarzie, dar n-au mai venit.
Doamnele de la Protectia Copilului mi-au dat un numar de telefon, de la BIROUL DE URGENTE unde le puteam contacta, in cazul in care aveam sa-i revad: 021.2234199. L-am salvat in telefon, dar nu l-am folosit si nu stiu daca il voi folosi...
Am fost dezamagita, desi, in sinea mea, stiam ca sansele sa vina acolo erau foarte mici, insa le-am promis ca voi incerca sa ii ajut si trebuia sa ma tin de promisiune...
Totusi, am trait o experienta din care mi-am dat seama ca toti copiii strazii s-au obisnuit sa faca ce vor, cand vor. Ei stiu ca daca cersesc, daca nu primesc dintr-o parte, primesc cu siguranta din alta. Asta e solutia lor... perseverenta in cersit.
Iar noi, cei care ne induram de ei si le dam bani, nu facem altceva decat sa-i incurajam sa cerseasca. E ca si cum le-am taia orice alta alternativa mai buna la viata.
Poate ca daca am inceta sa le mai oferim bani si daca le-am oferi in schimb o discutie sincera despre cum sa nu mai cerseasca, poate ca la un moment dat vor renunta la ceea ce fac din obligatie, din teama sau din inconstienta...
Cred ca doar impreuna putem spune: NU CERSITULUI !!!
Alexandra Badoi
